Iarna de Fagaras

Evadarea de iarna la munte s-a consumat in Muntii Fagaras. Plecat-am 17 din Bucuresti cu microbuzul muntzoman la ora 23 fix. Dupa un drum "muzical" in care ne-au fost torturate urechile la modul cel mai bascalios posibil de un chitarist deosebit de talentat, pe care imi permit sa-l numesc de-acum incolo Lautarul, am ajuns pe la 4 dimineata undeva in apropiere de Cabana Poiana Neamtului. Aici incepea urcarea spre Cabana Barcaciu, destinatia finala pentru 10 din calatori, urmand ca noi 7 sa continuam pana la Cabana Negoiu. Ningea linistit, dar eram cam rupti de somn, asa ca ne-am miscat cam greu si fiecare avea in fund cate un morcov special pentru ursul cu care ne-am fi putut intalni. Traseul e relativ usor, dar fiind noapte, parea ca nu se mai termina. Pe la ivirea zorilor am ajuns si noi la Barcaciu. Imi pare rau sa spun ca dintre toate cabanele pe care le-am vazut pana acum, asta e cea mai jalnica. Am avut si o mica disputa cu un nene ce parea a fi cabanierul, pe tema bocancilor mei si ai soarecului. Tin sa mentionez ca sunt satula de jmecherii de genu', care probabil din nevoia de a-si acorda importanta (de vreme ce nimeni altcineva nu le-o da), fac pe desteptii fara sa ne cunoasca. In fine, trecand peste asta, am baut cate un ceai, am infulecat cate ceva si am plecat mai departe.
Treaba era ceva mai luminoasa, noi ne mai trezisem putin, asa ca marsaluiam in pas alert, mai ales ca traseul era usurel. Dupa vreo 2 ore totusi ne cam ajunsese oboseala si slabisem ritmul. La un moment dat, am vazut cabana si ne gandeam ca nu mai poate fi mult pana la ea, dar ne apareau in cale noi urcusuri si coborasuri si nici urma de lacas construit de om. Din pacate se lasase si o ceata extrem de deasa, deci vizibilitatea era zero. Totusi noi nu ne grabeam, nu batea vantul si inaintam gandindu-ne fiecare ba la cate-o ciorba aburinda, ba un ceai, ba un vin fiert. Aici vreau sa multumesc colegilor de tura, care desi nu prea erau dusi pe munte (in afara de soarec), nu au facut nici un fel de mofturi, ba din contra se bucurau de lucrul aparent simplu de a fi pe munte.
Inatr-un final, am strigat cu totii Haleluia la vederea pretioasei cabane, pe care eu si soarecul o vedeam pentru a doua oara. Data trecuta abordasem traseul din Porumbacu, ce urca de la Cariera de Marmura, mult mai scurt, dar si mult mai plictisitor.
Acelasi cabanier primitor si o diferenta enorma fata de "cocioaba" Barcaciu, ne-a facut sa ne integram perfect la Negoiu. Ne-am cazat intr-o camera de 6, ca oricum eram 3 cupluri in grup, care imparteau fiecare cate un pat si la plecare am constatat ca ni s-a facut o reducere frumusica la cazare. Ne-am instalat si apoi ne-am bagat la ciorba, ceai, vin si somn (nu neaparat in ordinea asta). Spre seara, in acordurile lemnelor ce trosneau in soba, am incins un Mim de toata frumusetea.
Dimineata cerul se curatase de nori si muntii Fagaras se inaltau imbracati in alb si luminati de un soare inca somnoros. Aveam o pofta nebuna sa ma cocotz pe ei, dar a trebuit sa ma multumesc sa-i privesc si sa mi-i inghesui cat pot in aparatul foto. Inspiram aerul tare sa-mi ajunga pana in talpi si imi dadeam seama, a nu stiu cata oara, ca pe munte sunt alt om. Uit intelesul unor cuvinte ca stres, nervi, trafic si incep sa-l pricep pe cel al altora ca liber, liniste, frumos...Sa nu uit de catzeii de la cabana in frunte cu un mic ghem blanos, care a avut grija sa fie alintat de toata lumea.
Pe traseul de intoarcere am surprins peisaje delicioase, ne-am tavalit si am alergat prin zapada proaspata. Pana la Barcaciu am fost insotiti de un catze poznas. Odata ajunsi, ne-am mai jucat cu magarusii, dupa care am coborat in echipa completa. Lautarul nu i-a mai zis din chitara vesnic dezacordata, asa ca am ajuns toti cu urechile sanatoase acasa.
Acum a nins puternic si in Bucuresti, but it's just not the same...

E simplu: imi plac filmele

Povestile proiectate pe un ecran sunt interesante in felul lor, sunt capabile sa transmita mesaje prin fortele proprii si reusesc de multe ori sa aiba un efect extrem de puternic asupra oamenilor.

Punctul forte al cartilor sunt cuvintele, care formeaza fraze si dezvaluie idei. Cu filmele e altfel. Aici ai ocazia de a vedea, ceea ce poate aunci cand ai citit, ti-ai imaginat; de a intelege, ceva ce poate in scris ti-a fost neclar. Uneori o privire spune mai mult decat o mie de cuvinte.

Nu resping cartile. Ca si in literatura, cu scrieri bune si proaste, si in cinematografie exista calitate si esec. Dar sunt satula de expresiile ferme gen: Cartea bate filmul. Judecata asta nu tine cont de cateva aspecte: un film este o adaptare a unei carti, nu pretinde a o reproduce integral, cu atat mai mult cu cat dispune de un maxim de aproximativ 3 ore. In al doilea rand, as avea o lista frumusica de filme daca nu mai bune, cel putin la fel de bune ca si cartile pe care s-au bazat. Cine poate vorbi despre Lord of the rings fara sa aminteasca de remarcabila ecranizare al lui Peter Jackson? Interview with a vampire, The shinning au in spate actori si regizori care ne-au fascinat pur si simplu cu maniera de a da viata personajelor si actiunii din cartile aferente. Nu mai vorbesc de The green Mile, care este net superior cartii, si asta nu pentru ca ea, cartea, ar fi proasta, ci pentru ca filmul a reusit sa transmita mai mult, sa socheze si sa impresioneze cu mai multa putere, datorita avantajului imaginii.

Snobismul celor care cu incapatanare plaseaza cartile definitiv intr-un plan superior filmelor, incepe sa miroasa din ce in ce mai mult a penibil.
Eu prefer sa vad ecranizarile cartilor ca pe o prelungire si uneori completare a acestora, dar exista si filme care nu au ca suport o carte. Scenariul unui film poate fi imaginat de un, evident, scenarist. Cu asta se ocupa omul asta si o face de multe ori foarte bine. Este loc de suficienta arta in lume. Important e sa stii sa faci un control al calitatii. Cinematografia este intr-o continua evolutie. Este incredibil ce poate face tehnologia in colaborare cu imaginatia. Dar nu vreau sa intru acum in problema celor care intorc capul progresului. Poate cu alta ocazie.
Imi plac filmele. Acasa, la cinema, in tren, in masina, ziua, noaptea, vara, iarna. Lumea ar fi mai goala fara ele.

Zbor călare pe Căţeaua-Lupă în pădurea Cernica

Talking about life changing experiences, la 26 de ani, mai exact acum câteva luni, am învăţat să merg pe bicicletă. Nu e cine ştie ce. Unii învaţă şi mai târziu, alţii niciodată. Nu ştiu de ce. Vorba lui Michael, "that's ignorance"! Dar eu încerc din răsputeri să recuperez timpul pierdut. Aşa că mi-am luat o pitziketă ca-n poveşti (erau biciclete în poveşti? în fine, este extraordinară) - Căţeaua-Lupă i-am zis- şi pitzikeeeeesc zi şi noapte şi sunt cel mai fericit om de pe pământ.

Duminica asta, însoţită evident de şoarecul meu, am avut prima mea tură în afara Bucureştiului, nu departe, la Cernica, dar suficient cât să scap de agitaţia din Big Apple, să simt mirosul toamnei şi puţină emoţie pe off-road.

Pădurea Cernica era destul de sălbatică şi prin asta înţeleg lipsa fripturiştilor, cel puţin în ziua respectivă (Haleluia!). Mergând pe drumul forestier, la un moment dat am descoperit şi un lac; la vremea lui probabil fusese mai arătos, dar am înţeles că din cauza gunoaielor a fost afectat ecosistemul şi implicit lacul a mai secat. Cu toate astea, o broscuţă curioasă ne-a dat voie să o fotografiem şi cei câţiva pescari au fost singurii oameni ce i-am întâlnit în pădure.

Ca să fac o paranteză, pentru cei care dispun de timp şi bune intenţii, sâmbătă, 31 octombrie, are loc un Maraton de ciclism la Cernica, precedat în cursul dimineţii de o acţiune de ecologizare. Am închis paranteza.

Finalul s-a lăsat şi cu prima mea pană, rezolvată fără probleme de meşterul Repară-Tot, în persoana şoarecului.
Per ansamblu, cu tot cu şleaurile, pe care îmi cam alunecau roţile, am reuşit să nu cad cu fundul în nicio baltă, am făcut mişcare şi am savurat o delicioasă zi de toamnă în natură.

Politist adj. - Nimicul ridicat la rang de arta

In sfarsit am vazut filmul lui Porumboiu, premiat la Cannes si mama lui mai stie pe unde. Desi trailerul parea relativ fad, m-am asezat confortabil, nerabdatoare sa savurez pe nerasuflate un film de calitate.
Poor me...habar n-aveam ce m-asteapta.

"Politist adjectiv" este o incercare, o schita de film politist despre un tanar cu framantari morale care intre timp se suprapun pe dileme lingvistice in mizerabila si inca rigida Romanie postcomunista. Aparent poate ca suna interesant, dar credeti-ma ca nu este, sau nu a reusit domnul Porumboiu sa exprime cu emotie, cu tensiune, cu imagini relevante, asa cum ii sta bine unui film bun, ceea ce sper ca intentiona. A reusit insa altceva. Prin cadrele luuuungi in care fie personajul pur si simplu sta rezemat de un stalp si fumeaza o tigara, fie suntem nevoiti sa meditam la ce vrem noi cu lingura de ciorba in gura, pe muzica de Mirabela Dauer, plictiseala devine din pasiva, de-a dreptul revoltatoare.
Asteptam cu ochii impaienjeniti sa se intample CEVA. Si se intampla. La final. O lectie de limba romana in care citim definitii din dictionar. Intr-adevar, bucata asta scoate niste idei interesante cu un umor de calitate si parca ai senzatia ca abia acum incepe filmul (dupa o ora jumate), dar chiar si aici exista stangacii prin includerea unor detalii de care ne-am fi putut lipsi.

Filmul este deci, mort, atat din punct de vedere al imaginii cat si al spiritualitatii si aici nu fac nici un fel de referire la religie, desi am citit pareri in care filmul este comparat cu scene religioase. God help you, people! De fapt, cum ii e obiceiul, romanul "face din cacat, bici" si ii atribuie regizorului premiat hiperbole eminesciene, in virtutea parerilor fabricate de jurii corupte cum e cel de la Cannes, unde in ulltimul an s-au premiat mediocritati pe banda rulanta.
Cu filmele astea chinuite, deja s-a pus o eticheta pe scumpa noastra tarisoara si toti ne plang de mila pentru mizeria, prostia si primitivismul nostru, de parca alesii nostri nu conturasera suficient imaginea asta mirifica.
"Scuza" gasita pentru cadrele lungi este prezentarea faptelor in timp real. Aaa, asta era! Pai hai sa fac si eu un film despre o baba care sta pe buda o zi intreaga si sa caut in asta intelesuri profunde. Oh, such beautiful reality!

I-as spune lui Porumboiu ca nu intotdeauna ai succes pozand in geniu neinteles, iar abstractul asta pretins nu misca publicul. Am mai vazut filme statice ( si totusi nu atat de statice), care reuseau sa-mi smulga o prapadita de emotie. Traim in era "paradoxului abundentei", deci nu-mi mai trantesti acolo niste imagini cu cineva care se scobeste in nas si numesti asta film. Informatia circula mult prea repede ca noi sa-i facem fata, asa ca vrem sa vedem cum tu, ca regizor, ai capacitatea de a o filtra si a-mi arata esentialul. Da, stiu, nu e chiar atat de usor...

De sus

Ma simt ca intr-un musuroi de furnici. Dimineata si seara la metrou toti se imbulzesc la scara rulanta pentru ca apoi sa stea la coada sa poata urca sau cobori si fiecare porneste pe drumul lui, unul mai stresat ca altul. E aproape imposibil sa traversezi strazile din cauza masinilor care gonesc haotic. Claxoane, tipete, injuraturi. Miroase a benzina si a mancare stricata. Nici urma de zambete. Suntem prea multi si am sufocat orasul. Fiecare zi e o noua incercare de a respira. Dar eu m-am mutat la etajul 6 si uneori de sus lucrurile se vad altfel...

Tuborg Green Fest: Dezmăţ pe ritm de Rock'n'Praf

Şi deja sunt sătulă să enumăr şi să mă dezgust în faţa obişnuitelor defecte ale unui eveniment muzical în România. Atunci când el este gratuit şi de amploare, defectele astea se amplifică. Dar le menţionăm şi ne amuzăm de ele, în speranţa corectării lor într-un viitor, măcar îndepărtat. Şi dacă ''Green''-ul ăla din Tuborg Green Fest intenţiona să dea un aer ecologic festivalului, atunci too bad. Pentru că n-a mers. La sfârşit, Parcul Izvor, locul unde s-a desfăşurat event-ul de care vorbesc, arăta tot ca o mare de gunoaie. Să vă spun o chestie. Elveţienilor le place să bea bere. Şi au sărbătorile lor, unde fac asta din plin. Berea nu e foarte ieftină. Dar ştiţi de ce? Pentru că jumătate din banii pe care îi dai pe o bere, îi primeşti înapoi cu condiţia să returnezi paharul ăla nenorocit, în loc să-l arunci pe unde apuci. Şi uite aşa, la ei, după o petrecere, un spaţiu verde arată la fel de verde.

Acum, legat de Rock'n'praf, oricât de paradoxal ar suna formularea asta "praf în parc", iată că se poate. Totuşi, să fim înţeleşi, Izvor este deja un pseudoparc, având în vedere faptul că vegetaţia lipseşte cu desăvârşire şi nimănui nu-i pasă de asta. A fost Chicane, unde lumea sare şi dansează pentru că e muzică electronică şi a fost Guano Apes, rock alternativ, iarăşi mişcare intensivă în rândul mulţimii, aşa cum e normal. Şi praful…praful a sărit şi el. Peste tot, inclusiv în plămânii noştri. Şi să-i fi văzut pe toţi cum stăteau cu tricouri, eşarfe şi ce mai era la îndemână de pus deasupra gurii şi nasului, nu de alta, dar chiar nu se putea respira.

Ideea cu jetoanele în schimbul băuturii nu ar fi fost chiar rea, dacă era gândită puţin altfel şi eventual mai organizat, pentru că aşa cum am observat, tot ce s-a reuşit a fost o aducere aminte a ceea ce înseamnă să stai la mai multe cozi: una la jetoane, una la bere, una la suc, etc. Şi ca totul sa fie tipic românesc, sâmbătă după concert, berea cică se terminase.

Ei, dar în ciuda ''micilor probleme", de fiecare dată când merg la un eveniment, încerc să fac haz de necaz, pentru că nu merită să-mi irosesc energia enervându-mă inutil, cu atât mai puţin atunci când am nevoie de ea, să mă desfăşor pe ritmurile unor profesionişti ca Guano Apes. Trupa din Germania a revenit în 2009 după o absenţă de 4 ani şi deja anunţă un nou album pentru anul viitor. Ceea ce m-a bucurat enorm a fost reacţia excelentă a publicului care a cântat împreună cu Sandra&Co. creând o atmosferă incendiară. La piesele cele mai cunoscute ca "Open your eyes'', "Lords of the boards" sau ''Big in Japan", s-a declanşat un delir total, în sensul măreţ al cuvântului, părând să-i surprindă plăcut chiar şi pe cei de la Guano Apes, care la final şi-au făcut o poză cu publicul, o chestie chiar faină. Aşadar, la nivel muzical, lucrurile au mers foarte bine şi nu am reuşit să mă hotărăsc cât de mult sau puţin contează părţile astea proaste legate de organizare sau mai ştiu eu ce l-a deranjat pe unul sau pe altul. Cert este că lucrurile încep să se mişte, există mai multă implicare în ceea ce priveşte concerte cu muzică de calitate şi în optimismul ce zic eu că mă caracterizează, aştept ziua în care voi scrie despre un festival de muzică, în România, aproape perfect.

p.s. Mă scuzaţi, dar poză n-am, că uite-aşa, shit happens!

Dolomitii, o minune de munti!

Muntii Dolomiti sunt in Italia, mai exact in nord, pe langa Venetia. Prima data am facut cunostinta cu ei acum vreo cativa ani, la o proiectie in Brasov a unor alpinisti care totusi i-au prezentat intr-un mod nu foarte atragator, fiind la mijloc si un sponsor care trebuia promovat si care imi cam distragea atentia. Mi s-au parut interesanti atunci, dar parca greu de atins si poate mult prea complicati pentru incepatorul din mine. Vara asta, ei reprezentau o alternativa la Mont Blanc, proiectul nostru initial de concediu, pentru care ulterior am simtit ca nu sunt inca pregatita. Deci asta erau... o alternativa. Dupa doar o saptamana, s-au transformat intr-o minune, in ceva parca dintr-o alta lume, in care am plutit si eu pentru cateva zile. Lucky me!
De ce scriu despre muntii astia? Pai, sa va conving ca merita vazuti si gustati din plin, este relativ usor de ajuns acolo si aici ma refer atat la timpul cat si la buzunarul fiecaruia. Asadar, ca sa n-o mai lungim cu alte introduceri, here we go!
Echipa a fost formata din mine si soarecul meu. Am cercetat cateva harti inainte, dar nu foarte intens, pentru ca mai mult ne-a preocupat efectiv cum se ajunge pana acolo, respectiv in Cortina d'Ampezzo, o comuna de munte foarte colorata, dar rafinata in felul ei. Pentru prima noastra vizita in Dolomiti, ni s-a parut cea mai usoara cale de acces spre grupele mai cunoscute de munti, pentru ca altfel exista numeroase localitati unde se poate poposi in acelasi scop, eventual pentru mai multa liniste, salbaticie, aventura. Desi pentru multi este cunoscuta ca punct de mare atractie pentru sporturile de iarna, Cortina d'Ampezzo devine o splendoare de natura vie in timpul verii si sarbatorile se tin lant si in acest anotimp.

Am decolat de pe "spectaculosul" aeroport Baneasa cu un Airbus 320 al companiei Wizzair spre destinatia Treviso Airport. Nici un fel de probleme sau intarzieri, zbor lin si rapid. Odata aterizati, luam autobuzul nr.6, 3 statii, spre gara Treviso Centrale. Vreau sa mentionez ca exista un autobuz, al companiei ATVO (www.atvo.it) direct din Venetia spre Cortina d'Ampezzo, care opreste in Treviso, dar circula doar o data pe zi, in cursul diminetii, iar avionul nostru a pus rotile pe pamant pe la 12. Noi aveam un tren destul de rapid spre Calalzo di Cadore, de unde urma sa luam un autobuz spre Cortina. Cumulat, pretul ajunge cam acelasi, fie cu varianta noastra sau cu cea directa, in jur de 11 euro. Am folosit timpul imperfect mai devreme, deoarece un
incident stupid ne-a furat ceva timp si am ajuns destul de tarziu in Cortina. Biletele la trenurile din Italia trebuie validate in gara, cu un aparat special, inainte de urcare. Cum don'soara de la casa nu a spus nimic legat de asta si nici noi n-am citit despre preaminunatele reguli ale italienilor
referitoare la calatoria cu trenul, nasul a cam strambat din nas si putea foarte bine sa ne aplice o amenda de 50 euro/pers. Totusi, dupa cateva negocieri in scumpa limba engleza, ne-a rugat politicos sa coboram la prima statie, unde am jucat mahjong vreo 2 ore, pana la urmatorul tren. Pe la ora 17 vine si trenul nostru si de data asta ne urcam validati si cu acte in regula. Din Calalzo am luat autobuzul de Cortina si ajunsi tarziu, a trebuit sa luam un taxi, care a pornit frumos de la tariful de 8 euro si in 2 minute, pana in camping, a ajuns la 12 euro. Ei, ce mai conta! Am ajuns, respiram aerul tare si admiram imprejurimile, adica munte, munte munte!
Campingul Dolomiti se afla in apropiere de Cortina, la intrarea dinspre Venetia si in vecinatea lui se afla alte 2 campinguri: Cortina si Rochetta. Pretul este de 7 euro/parcela/zi + 5euro/persoana/zi, deci noi am dat 20 euro/zi, in care sunt incluse dusuri, chiuvete, masini de spalat, bucatarie utilata, piscina, mese de ping pong, cam tot ce ai nevoie ca sa te simti confortabil. Pentru amatorii de lux, se poate sta la hoteluri sau pensiuni, evident la un pret european.
Noi insa nu venisem pentru a ne petrece zilele, ci doar noptile acolo. Asa ca a doua zi ne-am trezit ready for action. Ne-am lamurit cum e cu transportul si vreau sa va recomand fara nici o retinere Guest Card-ul valabil 8 zile pe toate rutele din Cortina si DolomitiBus. Avand in vedere ca o calatorie urbana este 1 euro, iar una extra aproximativ 3 euro, facand un calcul se deduce avantajul cardului. Ma refer bineinteles la un sejur in care zilnic se circula cu autobuzul in afara Cortinei. Cu masina personala totul se simplifica, pentru ca nu depinzi de orele curselor care uneori sunt cam abramburite. Italienii au sistemul lor de lucru cu o pauza imensa la pranz, deci fie te trezesti dis-de-dimineata, fie o lasi pe dupa ora 14, dar asta presupune alegerea unor trasee scurte pentru a avea suficient timp de intoarcere.
Pentru prima zi ne-am gandit la ceva lejer asa ca am plecat spre Cinque Torri, cu autobuzul ce duce spre Passo Falzarego. In sfarsit, urcam si chiar daca era mai multa o plimbare, incepuse sa ma gadile placerea de a fi pe munte si de a ma indrepta spre o tinta. Turnurile nu sunt foarte inalte, dar impunatoare si in jocul soarelui cu norii, se proiecteaza imagini rupte din cartile cu povesti.





Erau si cativa alpinisti care se catarau pe turnul al mai mare, iar noi urcam mai sus spre Refugiul Scoiatolli, unde veselia era la ea acasa. Lumea mananca, bea, chiar nu mai conteaza cine ce limba vorbeste, atata timp cat oriunde privesti e un munte. Asa ca bem si noi si hotaram sa mergem mai sus spre Refugiul Averau si apoi Nuvolau, unde eram oficial deasupra Romaniei. Refugiile au un aer foarte traditional, cu multe stickere si mesaje lipite de turisti si in general un aspect rustic. Nu prea aveam chef sa ne intoarcem pe acelasi traseu, asa ca soarecul vorbeste cu nenea de la telecabina pentru indicatii si o luam spre Passo Falzarego, pe cealalta parte. Aici, o gramada de chestii artizanale, care de care mai amuzante. Am ajuns devreme in Cortina, asa ca mai cascam ochii. In centru se afla un supermarket, La Cooperativa, foarte vechi ca si existenta, dar care evident a suferit modificari in timp si acum e imens, cu 3 etaje si gasesti tot felul de lucruri, atat kitchoase cat si de foarte buna calitate.

A doua zi planuisem initial ferratele, dar nu stiu cum ne-am intins la masa si am pierdut autobuzele, asa ca, schimbare de plan. Am luat telecabina din Cortina spre refugiul Faloria si apoi am pornit spre Refugiul Tondi, de unde urma sa plecam spre Lacul Sorapiss.

Nu stiu de ce aveam impresia ca e un traseu usor si scurt. No way, Jose! Traseul cu numarul 215 iti ia ceva timp, prin grohotis si cateva portiuni prevazute cu cabluri. Ca imagini, drumul asta imi amintea de traseul de la Cabana Podragu spre Balea, inclusiv coborarea la Sorapiss. Il vezi de la departare, dar parca nu mai ajungi la el. Pe parcurs, zone mai intunecoase care iti dau fiori si stanci uriase ce te fac sa te simti un mic gandacel care poate fi strivit intr-o secunda. Desi fiecare din noi ne simtim deosebiti, acolo paream niste puncte minuscule si fragile, neputincioase in fata Regelui Munte. Dar sa lasam filosofiile, pentru ca intr-un final am ajuns la Sorapiss si brusc am ramas fara cuvinte. Lacul este spectaculos atat prin culoarea neobisnuita, cat si prin linistea pe care o raspandeste. E greu de pus in detalii, cred ca pozele spun tot si totusi va asigur ca sunt depasite de realitate. For the real thing, trebuie facut un drum pana acolo. Hai, ca e usor! In timp ce ne invarteam prin jurul lacului, incepeam sa ridic la rangul de privilegiu faptul ca am doi ochi cu care vad. E pur si simplu amazing!


Greu ne-am convins pe noi insine ca e timpul sa o luam din loc. Drumul de intoarcere, pe langa refugiul Vandelli spre Tre Croci e superb, plin de vai si prapastii foaaaarte adanci ce amintesc de Bucegii nostri. Pe traseu, soarecul a descoperit o chestie care arata ca un adapost militar, iar cand s-s apropiat se observau urme de mitraliera, probabil de pe vremea razboiului. Cool! N-am reusit sa prindem ultimul autobuz, asa ca am luat-o incet pe jos, "facand cu craca", expresie, marca originala a soarecului, ce descrie apelul nostru catre detinatorii de automobile cu locuri disponibile si bunavointa. Imediat ne ia un spaniol haios si cat ai zice Ole! ajungem in Cortina.

A treia zi am fost lenesi la trezire asa ca am luat autobuzul tarziu spre Misurina. Lacul e frumusel, dar fiind accesibil cu masina, zona devine aglomerata si comerciala. Am dat o tura si apoi am demarat spre Tre Cime di Lavaredo, unde aerul era sensibil mai rece si se pornise si un vant cam neprietenos. Am urcat putin la refugiul Auronzo, l-am lasat pe soarec sa cerceteze zona si a descoperit niste grote, probabil din primul razboi mondial, labirintice si foarte interesante. Dolomitii sunt presarati cu asemenea urme ale razboiului, La Grande Guerra, cum spun italienii.

In ziua urmatoare planificasem o urcare la Refugiul Lagazuoi, sa ne delectam cu galerii subterane facute tot in acele vremuri si muzeele in aer liber ce te poarta in timpuri care au scris istorie. Dar pentru ca nu consultasem prognoza meteo, ce este afisata in fiecare zi la receptia campingului, ne-am trezit cu o ploaie de toata frumusetea care a tinut toata noaptea si a doua zi pana dupa pranz. Temperatura scazuse de la 28 de grade la 10-12 maxim. Cei cu corturi mai sensibile deja isi faceau bagajele, in timp ce al nostru rezistase vitejeste. Eram cam tristi, vremea se anunta la fel destul de instabila, noi mai aveam o singura zi la dispozitie si nu reusisem sa vedem cum sunt faimoasele via ferrata, trasee mai dificile prevazute cu cabluri de fier, scari de metal, punti suspendate si alte manevre ajutatoare pentru amatorii de aventura.
Dar cineva acolo sus ne iubeste, asa ca dimineata cerul era curat ca lacrima si desi era in continuare racoare, n-am mai stat la povesti si am pornit spre Tre Croci. De acolo am urcat spre Refugiul San Forcia, la inceput mai greu pentru ca aveam in fata un grup imens de pensionari, care se incapatanau sa acapareze toata poteca, dar odata ce i-am depasit, am ajuns imediat la Refugiul Rio Gere.


De aici am luat tomberoanele pana la Refugiul Lorenzi, aflat la 3000m. Si de acolo, parea ca se vede intreaga lume. O vizibilitate perfecta dezvaluia un deliciu de priveliste asupra Alpilor austrieci si a Dolomitilor. Muntii se lasau admirati in toata splendoarea lor. Ne echipam cu kit-ul nostru de ferrata, adica ham cu 2 anouri si carabiniere plus casca si abordam Via Ferrata Marino Bianchi. Pentru ca jos plouase, aici sus ninsese si pe stanci era gheata, ceea ce facea lucrurile mai dificile, dar oricum ne-am propus sa cataram cat putem, avand in vedere ca se ivise inca o problema. Era extrem de aglomerat. Fiind duminica, multi italieni venisera probabil la o ferrata de weekend, asa ca se pierdea foarte mult timp asteptand ca cel din fata sa urce sau sa coboare, eventual o intreaga echipa atunci cand era cazul. Vreau sa mentionez ca pentru mine a fost mai greu decat ma asteptam, in sensul ca unele portiuni mi s-au parut chiar dificile, fiind nevoie de multa forta, conditie fizica efectiv si desigur tehnica de catarare si descatarare. Am reusit totusi sa parcurg o buna parte din ferrata, soarecul a mers putin mai sus, pana cand problema aglomeratiei se accentuase si nici cu timpul nu stateam foarte bine, intrucat intentionam sa coboram tot cu tomberonul. In ansamblu a fost o experienta cu o maxima doza de adrenalina, un amalgam de stari care se schimbau fulgerator la fiecare pas, dar pe care as repeta-o oricand, fara sa stau pe ganduri. A fost o lectie pentru mine sa vad la catarat copii de maxim 12-14 ani, cu zambetul pe buze, facand asta de placere, de dragul muntelui, cot la cot cu parintii lor.

Inapoi la Lorenzi, ne-am grabit sa mergem si pe ferrata Ivano Dibona pana la celebrul pod, care e foarte bine sustinut de cabluri, dar distractiv atunci cand mergi pe el mai saltaret. Erau 4 grade acolo sus, dar nu simteam frigul, ci doar placerea de a fi la inaltime.



In Cortina se mai incalzise, am mancat pizza pe saturate, iar in camping, in timp ce ne aminteam nazdravanii din ultimele zile si priveam muntii in culori calde la apusul soarelui, ne faceam promisiuni de reintoarcere. Dimineata am plecat spre Venetia.
Anul acesta in iunie, Muntii Dolomiti au intrat in Patrimoniul Unesco pentru frumusetea lor extraordinara si importanta formatiunilor de calcar prin informatiile ce le ofera despre trecutul naturii. Ce va spuneam? O minune de munti!