Muntii Dolomiti sunt in Italia, mai exact in nord, pe langa Venetia. Prima data am facut cunostinta cu ei acum vreo cativa ani, la o proiectie in Brasov a unor alpinisti care totusi i-au prezentat intr-un mod nu foarte atragator, fiind la mijloc si un sponsor care trebuia promovat si care imi cam distragea atentia. Mi s-au parut interesanti atunci, dar parca greu de atins si poate mult prea complicati pentru incepatorul din mine. Vara asta, ei reprezentau o alternativa la Mont Blanc, proiectul nostru initial de concediu, pentru care ulterior am simtit ca nu sunt inca pregatita. Deci asta erau... o alternativa. Dupa doar o saptamana, s-au transformat intr-o minune, in ceva parca dintr-o alta lume, in care am plutit si eu pentru cateva zile. Lucky me!
De ce scriu despre muntii astia? Pai, sa va conving ca merita vazuti si gustati din plin, este relativ usor de ajuns acolo si aici ma refer atat la timpul cat si la buzunarul fiecaruia. Asadar, ca sa n-o mai lungim cu alte introduceri, here we go!
Echipa a fost formata din mine si soarecul meu. Am cercetat cateva harti inainte, dar nu foarte intens, pentru ca mai mult ne-a preocupat efectiv cum se ajunge pana acolo, respectiv in Cortina d'Ampezzo, o comuna de munte foarte colorata, dar rafinata in felul ei. Pentru prima noastra vizita in Dolomiti, ni s-a parut cea mai usoara cale de acces spre grupele mai cunoscute de munti, pentru ca altfel exista numeroase localitati unde se poate poposi in acelasi scop, eventual pentru mai multa liniste, salbaticie, aventura. Desi pentru multi este cunoscuta ca punct de mare atractie pentru sporturile de iarna, Cortina d'Ampezzo devine o splendoare de natura vie in timpul verii si sarbatorile se tin lant si in acest anotimp.
Am decolat de pe "spectaculosul" aeroport Baneasa cu un Airbus 320 al companiei Wizzair spre destinatia Treviso Airport. Nici un fel de probleme sau intarzieri, zbor lin si rapid. Odata aterizati, luam autobuzul nr.6, 3 statii, spre gara Treviso Centrale. Vreau sa mentionez ca exista un autobuz, al companiei ATVO (www.atvo.it) direct din Venetia spre Cortina d'Ampezzo, care opreste in Treviso, dar circula doar o data pe zi, in cursul diminetii, iar avionul nostru a pus rotile pe pamant pe la 12. Noi aveam un tren destul de rapid spre Calalzo di Cadore, de unde urma sa luam un autobuz spre Cortina. Cumulat, pretul ajunge cam acelasi, fie cu varianta noastra sau cu cea directa, in jur de 11 euro. Am folosit timpul imperfect mai devreme, deoarece un
incident stupid ne-a furat ceva timp si am ajuns destul de tarziu in Cortina. Biletele la trenurile din Italia trebuie validate in gara, cu un aparat special, inainte de urcare. Cum don'soara de la casa nu a spus nimic legat de asta si nici noi n-am citit despre preaminunatele reguli ale italienilor
referitoare la calatoria cu trenul, nasul a cam strambat din nas si putea foarte bine sa ne aplice o amenda de 50 euro/pers. Totusi, dupa cateva negocieri in scumpa limba engleza, ne-a rugat politicos sa coboram la prima statie, unde am jucat mahjong vreo 2 ore, pana la urmatorul tren. Pe la ora 17 vine si trenul nostru si de data asta ne urcam validati si cu acte in regula. Din Calalzo am luat autobuzul de Cortina si ajunsi tarziu, a trebuit sa luam un taxi, care a pornit frumos de la tariful de 8 euro si in 2 minute, pana in camping, a ajuns la 12 euro. Ei, ce mai conta! Am ajuns, respiram aerul tare si admiram imprejurimile, adica munte, munte munte!
Campingul Dolomiti se afla in apropiere de Cortina, la intrarea dinspre Venetia si in vecinatea lui se afla alte 2 campinguri: Cortina si Rochetta. Pretul este de 7 euro/parcela/zi + 5euro/persoana/zi, deci noi am dat 20 euro/zi, in care sunt incluse dusuri, chiuvete, masini de spalat, bucatarie utilata, piscina, mese de ping pong, cam tot ce ai nevoie ca sa te simti confortabil. Pentru amatorii de lux, se poate sta la hoteluri sau pensiuni, evident la un pret european.
Noi insa nu venisem pentru a ne petrece zilele, ci doar noptile acolo. Asa ca a doua zi ne-am trezit ready for action. Ne-am lamurit cum e cu transportul si vreau sa va recomand fara nici o retinere Guest Card-ul valabil 8 zile pe toate rutele din Cortina si DolomitiBus. Avand in vedere ca o calatorie urbana este 1 euro, iar una extra aproximativ 3 euro, facand un calcul se deduce avantajul cardului. Ma refer bineinteles la un sejur in care zilnic se circula cu autobuzul in afara Cortinei. Cu masina personala totul se simplifica, pentru ca nu depinzi de orele curselor care uneori sunt cam abramburite. Italienii au sistemul lor de lucru cu o pauza imensa la pranz, deci fie te trezesti dis-de-dimineata, fie o lasi pe dupa ora 14, dar asta presupune alegerea unor trasee scurte pentru a avea suficient timp de intoarcere.
Pentru prima zi ne-am gandit la ceva lejer asa ca am plecat spre Cinque Torri, cu autobuzul ce duce spre Passo Falzarego. In sfarsit, urcam si chiar daca era mai multa o plimbare, incepuse sa ma gadile placerea de a fi pe munte si de a ma indrepta spre o tinta. Turnurile nu sunt foarte inalte, dar impunatoare si in jocul soarelui cu norii, se proiecteaza imagini rupte din cartile cu povesti.
Erau si cativa alpinisti care se catarau pe turnul al mai mare, iar noi urcam mai sus spre Refugiul Scoiatolli, unde veselia era la ea acasa. Lumea mananca, bea, chiar nu mai conteaza cine ce limba vorbeste, atata timp cat oriunde privesti e un munte. Asa ca bem si noi si hotaram sa mergem mai sus spre Refugiul Averau si apoi Nuvolau, unde eram oficial deasupra Romaniei. Refugiile au un aer foarte traditional, cu multe stickere si mesaje lipite de turisti si in general un aspect rustic. Nu prea aveam chef sa ne intoarcem pe acelasi traseu, asa ca soarecul vorbeste cu nenea de la telecabina pentru indicatii si o luam spre Passo Falzarego, pe cealalta parte. Aici, o gramada de chestii artizanale, care de care mai amuzante. Am ajuns devreme in Cortina, asa ca mai cascam ochii. In centru se afla un supermarket, La Cooperativa, foarte vechi ca si existenta, dar care evident a suferit modificari in timp si acum e imens, cu 3 etaje si gasesti tot felul de lucruri, atat kitchoase cat si de foarte buna calitate.
A doua zi planuisem initial ferratele, dar nu stiu cum ne-am intins la masa si am pierdut autobuzele, asa ca, schimbare de plan. Am luat telecabina din Cortina spre refugiul Faloria si apoi am pornit spre Refugiul Tondi, de unde urma sa plecam spre Lacul Sorapiss.
Nu stiu de ce aveam impresia ca e un traseu usor si scurt. No way, Jose! Traseul cu numarul 215 iti ia ceva timp, prin grohotis si cateva portiuni prevazute cu cabluri. Ca imagini, drumul asta imi amintea de traseul de la Cabana Podragu spre Balea, inclusiv coborarea la Sorapiss. Il vezi de la departare, dar parca nu mai ajungi la el. Pe parcurs, zone mai intunecoase care iti dau fiori si stanci uriase ce te fac sa te simti un mic gandacel care poate fi strivit intr-o secunda. Desi fiecare din noi ne simtim deosebiti, acolo paream niste puncte minuscule si fragile, neputincioase in fata Regelui Munte. Dar sa lasam filosofiile, pentru ca intr-un final am ajuns la Sorapiss si brusc am ramas fara cuvinte. Lacul este spectaculos atat prin culoarea neobisnuita, cat si prin linistea pe care o raspandeste. E greu de pus in detalii, cred ca pozele spun tot si totusi va asigur ca sunt depasite de realitate. For the real thing, trebuie facut un drum pana acolo. Hai, ca e usor! In timp ce ne invarteam prin jurul lacului, incepeam sa ridic la rangul de privilegiu faptul ca am doi ochi cu care vad. E pur si simplu amazing!
Greu ne-am convins pe noi insine ca e timpul sa o luam din loc. Drumul de intoarcere, pe langa refugiul Vandelli spre Tre Croci e superb, plin de vai si prapastii foaaaarte adanci ce amintesc de Bucegii nostri. Pe traseu, soarecul a descoperit o chestie care arata ca un adapost militar, iar cand s-s apropiat se observau urme de mitraliera, probabil de pe vremea razboiului. Cool! N-am reusit sa prindem ultimul autobuz, asa ca am luat-o incet pe jos, "facand cu craca", expresie, marca originala a soarecului, ce descrie apelul nostru catre detinatorii de automobile cu locuri disponibile si bunavointa. Imediat ne ia un spaniol haios si cat ai zice Ole! ajungem in Cortina.
A treia zi am fost lenesi la trezire asa ca am luat autobuzul tarziu spre Misurina. Lacul e frumusel, dar fiind accesibil cu masina, zona devine aglomerata si comerciala. Am dat o tura si apoi am demarat spre Tre Cime di Lavaredo, unde aerul era sensibil mai rece si se pornise si un vant cam neprietenos. Am urcat putin la refugiul Auronzo, l-am lasat pe soarec sa cerceteze zona si a descoperit niste grote, probabil din primul razboi mondial, labirintice si foarte interesante. Dolomitii sunt presarati cu asemenea urme ale razboiului, La Grande Guerra, cum spun italienii.
In ziua urmatoare planificasem o urcare la Refugiul Lagazuoi, sa ne delectam cu galerii subterane facute tot in acele vremuri si muzeele in aer liber ce te poarta in timpuri care au scris istorie. Dar pentru ca nu consultasem prognoza meteo, ce este afisata in fiecare zi la receptia campingului, ne-am trezit cu o ploaie de toata frumusetea care a tinut toata noaptea si a doua zi pana dupa pranz. Temperatura scazuse de la 28 de grade la 10-12 maxim. Cei cu corturi mai sensibile deja isi faceau bagajele, in timp ce al nostru rezistase vitejeste. Eram cam tristi, vremea se anunta la fel destul de instabila, noi mai aveam o singura zi la dispozitie si nu reusisem sa vedem cum sunt faimoasele via ferrata, trasee mai dificile prevazute cu cabluri de fier, scari de metal, punti suspendate si alte manevre ajutatoare pentru amatorii de aventura.
Dar cineva acolo sus ne iubeste, asa ca dimineata cerul era curat ca lacrima si desi era in continuare racoare, n-am mai stat la povesti si am pornit spre Tre Croci. De acolo am urcat spre Refugiul San Forcia, la inceput mai greu pentru ca aveam in fata un grup imens de pensionari, care se incapatanau sa acapareze toata poteca, dar odata ce i-am depasit, am ajuns imediat la Refugiul Rio Gere.
De aici am luat tomberoanele pana la Refugiul Lorenzi, aflat la 3000m. Si de acolo, parea ca se vede intreaga lume. O vizibilitate perfecta dezvaluia un deliciu de priveliste asupra Alpilor austrieci si a Dolomitilor. Muntii se lasau admirati in toata splendoarea lor. Ne echipam cu kit-ul nostru de ferrata, adica ham cu 2 anouri si carabiniere plus casca si abordam Via Ferrata Marino Bianchi. Pentru ca jos plouase, aici sus ninsese si pe stanci era gheata, ceea ce facea lucrurile mai dificile, dar oricum ne-am propus sa cataram cat putem, avand in vedere ca se ivise inca o problema. Era extrem de aglomerat. Fiind duminica, multi italieni venisera probabil la o ferrata de weekend, asa ca se pierdea foarte mult timp asteptand ca cel din fata sa urce sau sa coboare, eventual o intreaga echipa atunci cand era cazul. Vreau sa mentionez ca pentru mine a fost mai greu decat ma asteptam, in sensul ca unele portiuni mi s-au parut chiar dificile, fiind nevoie de multa forta, conditie fizica efectiv si desigur tehnica de catarare si descatarare. Am reusit totusi sa parcurg o buna parte din ferrata, soarecul a mers putin mai sus, pana cand problema aglomeratiei se accentuase si nici cu timpul nu stateam foarte bine, intrucat intentionam sa coboram tot cu tomberonul. In ansamblu a fost o experienta cu o maxima doza de adrenalina, un amalgam de stari care se schimbau fulgerator la fiecare pas, dar pe care as repeta-o oricand, fara sa stau pe ganduri. A fost o lectie pentru mine sa vad la catarat copii de maxim 12-14 ani, cu zambetul pe buze, facand asta de placere, de dragul muntelui, cot la cot cu parintii lor.
Inapoi la Lorenzi, ne-am grabit sa mergem si pe ferrata Ivano Dibona pana la celebrul pod, care e foarte bine sustinut de cabluri, dar distractiv atunci cand mergi pe el mai saltaret. Erau 4 grade acolo sus, dar nu simteam frigul, ci doar placerea de a fi la inaltime.
In Cortina se mai incalzise, am mancat pizza pe saturate, iar in camping, in timp ce ne aminteam nazdravanii din ultimele zile si priveam muntii in culori calde la apusul soarelui, ne faceam promisiuni de reintoarcere. Dimineata am plecat spre Venetia.Anul acesta in iunie, Muntii Dolomiti au intrat in Patrimoniul Unesco pentru frumusetea lor extraordinara si importanta formatiunilor de calcar prin informatiile ce le ofera despre trecutul naturii. Ce va spuneam? O minune de munti!
