Pentru ca zapada nu e alba, ci gri.
Pentru ca nici un necunoscut nu te ajuta fara a astepta ceva in schimb. Dimpotriva, trebuie sa fii mereu cu ochii in patru, esti mereu in pericol. Dupa 20 de ani de libertate.
Pentru ca aici oamenii fie au, fie capata in timp, o greaţă care, cred ei, le da superioritate fata de restul muritorilor de rand, respectiv provincia. Sunt vesnic "razvratiti" impotriva sistemului, dar nu misca un deget ca sa-l schimbe. Alearga si se imbrancesc pentru a ajunge cat mai repede pe un scaun, la un birou, unde isi vor petrece zi dupa zi, ca niste roboti, murind putin cate putin, pe fondul acelorasi intrigi dezgustatoare si fiind cuprinsi de un entuziasm nemarginit in urma unei aprecieri gratuite din partea sefului, obtinuta cu pretul oricarui compromis.
Pentru ca aici marimea masinii, hainele de firma, ecusonul cu functia ocupata la locul de munca, purtata la gat probabil si in somn, e permisul de prioritate, de libera trecere oriunde, oricand.
Pentru ca, desi fac eforturi sa merg cat mai lipita de bordura, nu inaintez nici 100m cu bicicleta fara sa fiu claxonata insistent ca si cum as fi comis o infractiune ingrozitoare.
Pentru ca suntem prea multi intr-un loc prea mic, siliti sa ne mirosim unii pe altii, intr-o eterna incercare de a respira.
Mi-e scarba sa spun ca atunci cand ploua, miroase a praf, chiar si cu o mie de flori in jur. De la mizerie la lux e doar un pas...
Incep inca un an in orasul asta neputincios. ULTIMUL, daca ma invrednicesc suficient.
