Zbor călare pe Căţeaua-Lupă în pădurea Cernica

Talking about life changing experiences, la 26 de ani, mai exact acum câteva luni, am învăţat să merg pe bicicletă. Nu e cine ştie ce. Unii învaţă şi mai târziu, alţii niciodată. Nu ştiu de ce. Vorba lui Michael, "that's ignorance"! Dar eu încerc din răsputeri să recuperez timpul pierdut. Aşa că mi-am luat o pitziketă ca-n poveşti (erau biciclete în poveşti? în fine, este extraordinară) - Căţeaua-Lupă i-am zis- şi pitzikeeeeesc zi şi noapte şi sunt cel mai fericit om de pe pământ.

Duminica asta, însoţită evident de şoarecul meu, am avut prima mea tură în afara Bucureştiului, nu departe, la Cernica, dar suficient cât să scap de agitaţia din Big Apple, să simt mirosul toamnei şi puţină emoţie pe off-road.

Pădurea Cernica era destul de sălbatică şi prin asta înţeleg lipsa fripturiştilor, cel puţin în ziua respectivă (Haleluia!). Mergând pe drumul forestier, la un moment dat am descoperit şi un lac; la vremea lui probabil fusese mai arătos, dar am înţeles că din cauza gunoaielor a fost afectat ecosistemul şi implicit lacul a mai secat. Cu toate astea, o broscuţă curioasă ne-a dat voie să o fotografiem şi cei câţiva pescari au fost singurii oameni ce i-am întâlnit în pădure.

Ca să fac o paranteză, pentru cei care dispun de timp şi bune intenţii, sâmbătă, 31 octombrie, are loc un Maraton de ciclism la Cernica, precedat în cursul dimineţii de o acţiune de ecologizare. Am închis paranteza.

Finalul s-a lăsat şi cu prima mea pană, rezolvată fără probleme de meşterul Repară-Tot, în persoana şoarecului.
Per ansamblu, cu tot cu şleaurile, pe care îmi cam alunecau roţile, am reuşit să nu cad cu fundul în nicio baltă, am făcut mişcare şi am savurat o delicioasă zi de toamnă în natură.

Politist adj. - Nimicul ridicat la rang de arta

In sfarsit am vazut filmul lui Porumboiu, premiat la Cannes si mama lui mai stie pe unde. Desi trailerul parea relativ fad, m-am asezat confortabil, nerabdatoare sa savurez pe nerasuflate un film de calitate.
Poor me...habar n-aveam ce m-asteapta.

"Politist adjectiv" este o incercare, o schita de film politist despre un tanar cu framantari morale care intre timp se suprapun pe dileme lingvistice in mizerabila si inca rigida Romanie postcomunista. Aparent poate ca suna interesant, dar credeti-ma ca nu este, sau nu a reusit domnul Porumboiu sa exprime cu emotie, cu tensiune, cu imagini relevante, asa cum ii sta bine unui film bun, ceea ce sper ca intentiona. A reusit insa altceva. Prin cadrele luuuungi in care fie personajul pur si simplu sta rezemat de un stalp si fumeaza o tigara, fie suntem nevoiti sa meditam la ce vrem noi cu lingura de ciorba in gura, pe muzica de Mirabela Dauer, plictiseala devine din pasiva, de-a dreptul revoltatoare.
Asteptam cu ochii impaienjeniti sa se intample CEVA. Si se intampla. La final. O lectie de limba romana in care citim definitii din dictionar. Intr-adevar, bucata asta scoate niste idei interesante cu un umor de calitate si parca ai senzatia ca abia acum incepe filmul (dupa o ora jumate), dar chiar si aici exista stangacii prin includerea unor detalii de care ne-am fi putut lipsi.

Filmul este deci, mort, atat din punct de vedere al imaginii cat si al spiritualitatii si aici nu fac nici un fel de referire la religie, desi am citit pareri in care filmul este comparat cu scene religioase. God help you, people! De fapt, cum ii e obiceiul, romanul "face din cacat, bici" si ii atribuie regizorului premiat hiperbole eminesciene, in virtutea parerilor fabricate de jurii corupte cum e cel de la Cannes, unde in ulltimul an s-au premiat mediocritati pe banda rulanta.
Cu filmele astea chinuite, deja s-a pus o eticheta pe scumpa noastra tarisoara si toti ne plang de mila pentru mizeria, prostia si primitivismul nostru, de parca alesii nostri nu conturasera suficient imaginea asta mirifica.
"Scuza" gasita pentru cadrele lungi este prezentarea faptelor in timp real. Aaa, asta era! Pai hai sa fac si eu un film despre o baba care sta pe buda o zi intreaga si sa caut in asta intelesuri profunde. Oh, such beautiful reality!

I-as spune lui Porumboiu ca nu intotdeauna ai succes pozand in geniu neinteles, iar abstractul asta pretins nu misca publicul. Am mai vazut filme statice ( si totusi nu atat de statice), care reuseau sa-mi smulga o prapadita de emotie. Traim in era "paradoxului abundentei", deci nu-mi mai trantesti acolo niste imagini cu cineva care se scobeste in nas si numesti asta film. Informatia circula mult prea repede ca noi sa-i facem fata, asa ca vrem sa vedem cum tu, ca regizor, ai capacitatea de a o filtra si a-mi arata esentialul. Da, stiu, nu e chiar atat de usor...

De sus

Ma simt ca intr-un musuroi de furnici. Dimineata si seara la metrou toti se imbulzesc la scara rulanta pentru ca apoi sa stea la coada sa poata urca sau cobori si fiecare porneste pe drumul lui, unul mai stresat ca altul. E aproape imposibil sa traversezi strazile din cauza masinilor care gonesc haotic. Claxoane, tipete, injuraturi. Miroase a benzina si a mancare stricata. Nici urma de zambete. Suntem prea multi si am sufocat orasul. Fiecare zi e o noua incercare de a respira. Dar eu m-am mutat la etajul 6 si uneori de sus lucrurile se vad altfel...