Stiu, n-am mai scris de...mult. Nu pentru ca nu s-a mai intamplat nimic, dar in lupta cu timpul si lenea, rareori castig.
Bicicleta - asta e cuvantul si obiectul. Pe ea traiesc si respir.
Despre Prima (mea) evadare as scrie o carte. Mai fusesem la cateva concursuri de ciclism. Cascam ochii si-mi placea. Ei, dar sa particip, sa dau la pedale cot la cot cu inca 1300 de oameni de toate varstele, asta-i altceva. Chiar si acum cand ma intreaba cineva: Cum a fost? mi se aglomereaza cuvintele la iesire si nu sunt in stare sa spun mare lucru. Simplu si concis, a fost una dintre cele mai tari experiente pe care le-am trait. Nu am castigat, chiar far from it, but i'm proud like a god ca am trecut linia de sosire.
Chiar daca pentru unii a fost un cosmar, imi amintesc razand despre kilometrul 14, unde ne-am impotmolit toti astia care am luat startul in ritm de take it easy :) Pe o ploaie frumusica, am pornit incetisor prin padurea Baneasa, cu opriri lungi si dese, cheia marilor succesuri, pana se miscau cei din fata mea si cei din fata celor din fata mea si tot asa, ca asa m-am gandit eu ca e bine, sa stau mai in spate si apoi sa vin ca vantul si ca gandul sa-i depasesc pe toti.
Cand am iesit din padure, ambuscadele se mai rarisera. In schimb, terenul devenise absolut neprietenos si deja multi din vitejii de la start faceau cale intoarsa. Un noroi cu consistenta lipicioasa mi se aduna si mie la roti, la angrenaj si ma tot opream sa-l dau jos, ca altfel nu se putea inainta. Vedeam zeci de biciclisti trasi pe dreapta. Un peisaj destul de trist, teoretic. Dar mie mi se parea oarecum amuzant. Cum uitasera ei cat de curati erau la inceput si isi curatau cu manutele-amandoua unicul mijloc de transpot disponibil. Cum se mai trezea cate unul sa arate cat de curajos si destept e el, strigand loc-loc! desi nu-i statea nimeni in cale, ca apoi sa cada artistic alunecand fabulos pe lutul bine facut. Ar fi iesit o comedie autentica. Imi pare rau pentru cei care ar fi vrut sa continue, dar n-au putut din cauza problemelor tehnice. Probabil de asta bicicletele nu au toate acelasi pret.
500 de oameni au abandonat. Mie nicio secunda nu mi-a trecut prin cap s-o fac. Normal, am avut momente de slabiciune. Zburam prin padure si parca toate vietatile pamantului cantau impreuna cu mine: Maria Mirabelaaaaaa! Doi criiini, cu ooochi de poveeesti!
Pe urma, pac! La o curba ma primeste cu bratele deschise ditamai drumul plin de balti si tavaleala noroioasa. Not again! Si dai la-mpins!
Dar sa renunt? No way! Niciodata nu mi-as fi inchipuit ca la 2 pasi de Bucurestiul asta gras si monoton, sta o asa splendoare de padure, lunga si verde si vie!
Cu 15 km inainte de finish, la punctul de alimentare, in mai putin de 1 minut am infulecat 5 banane, un record personal! Cu echilibrul restabilit, simteam ca abia acum incepe cursa. Desi pedalam, mi se parea ca bicicleta merge singura. Eram purtata de un nu-stiu-ce vitezoman! O minunatie de sentiment. Restul e...vis.
Asa aratam la final :)
Se termina (sper) in sfarsit scoala si incepe o vara pe care mi-o doresc biciclista pana-n maduva oaselor. Si vreau sa vad cum biciclesc altii, in alte colturi ale tarii, si sa pedalez prin nisipul marii si sa urc un munte cat de mic cu bicicleta mea si sa citesc Rubik-ul si sa vad Biutiful si...cate-as mai face daca n-as uita...There's a poem in this, right?
